danielstefan.ro » Recenzie "Ioana" de Anton Holban

Romanul lui Anton Holban are la bază o relație complicată între Sandu, naratorul, și Ioana, o tânără exuberantă și imprevizibilă. Pe această bază se creează o întreagă analiză profundă despre iubire, dar nu numai. Timpul și moartea se insinuează perfect, cu nuanțe uneori fine iar uneori grosiere în planul iubirii și al relațiilor umane. Astfel, bazată pe experiența proprie, cultura vastă și observații pertinente, de natură psihologică, asupra oamenilor, iubirea, viața, moartea și timpul sunt analizate permanent, într-un “malaxor” de gânduri și trăiri intense care te poartă în conștientul și subconștientul uman și, un cititor amator de romane de analiză, nu va fi nicicum deranjat de faptul că acțiunea este aproape inexistentă în paginile romanului.

Gândurile și permanenta preocupare a naratorului de a cunoaște căile iubirii dintre el și Ioana sunt și o încercare de a cunoaște natura umană, de a se cunoaște pe sine însuși: “Toată truda trebuie să-ți fie să te cunoști cât mai exact și să nu te porți cu tine toată viața ca și cu un strain.”.

Fiind o analiză profund personală a vieții și a relațiilor interumane, fără ca autorul să-și propună o lucrare de natură științifică, se întâmplă ca, uneori, să generalizeze poate prea facil unele experiențe sau observații personale, să le ofere un caracter universal atunci când, poate, este doar ceva personal. Asta, însă, nu afectează caracterul profund al analizei realizate de Anton Holban asupra naturii noastre și a relațiilor interumane.

Fiind, în primul rând, interesat de legătura dintre el și Ioana, naratorul analizează detaliat modul de funcționare al unui cuplu dorind să înțeleagă ce nu a funcționat între ei și se apleacă îndeaproape aupra unor aspecte de finețe, ca un bun cunoscător al naturii umane, un observator pertinent din punct de vedere psihologic: “Oricine îți dă aceeași povață: ca un menaj să dureze, și se poate extinde asupra împerecherii în general, trebuie ca amândoi să facă multe concesii. Adică să taci anumite preocupări, să minți când este nevoie, să renunți la orice gust personal dacă nu se potrivește celuilalt. Dacă cei doi nu sunt oameni proști își dau seama perfect de falsul în care trăiesc dar preferă să nu-l discute, să lase o mulțime de chestiuni fără rezoluție, să fie parcă încântați la capătul fiecărui an trecut că nu s-a stricat mașinăria, și oamenii încurajează. Cu vremea, se aranjează totul. Adică, apărând pericolul bătrâneții și al morții totul se simplifică, nemaiavând răgazul pentru a reîncepe. Toate acestea sunt exacte pentru un menaj fericit. Eu cu Ioana din pricina asta nu ne-am înțeles: n-am tăinuit nimic și ni s-au părut monstruoase împăcările hipocrite ale celorlalți. În momentul marilor neliniști ești ridicol, căci ceri deslușiri oricui asupra vieții sau consolări abia deghizate și mânuiești conversația așa ca să ai un răspuns convenabil. Asta nu împiedică să-ți vezi ridicolul chiar atunci, să știi precis că nu poți să afli nimic de folos, și că faci doar mărturisiri compromițătoare pentru amorul propriu care va suferi mai târziu. Dacă cel ce te ascultă este un om fin atunci nu-l interesează întrebările tale idioate ci febrilitatea cu care le pui. Știe că nu poate să extragă niciun adevăr din explicațiile pe care i le dai dar îl interesează spectacolul atât de rar al tresăririlor din fața lui.”

Relația tumultoasă dintre Sandu și Ioana este permanent sub lupa analizei - „ … căci viața între noi n-a fost niciodată banală. Și chiar și clipele de plictiseală au avut un sens. O luptă neîncetată în care am întrebuințat toate armele: răutate pe față, ironia, șiretenia, tortura. Doi oameni care nu pot trăi unul fără celălalt și totuși se chinuiesc.” – dar naratorul are tăria de a pune totul sub semnul întrebării, chiar și propriile-i gânduri: “Înseamnă că nu fac observații cu un scop ci doar dintr-un viciu temperamental. O fi având acum Ioana dreptate? Numai în cazul acesta sau și în alte cazuri? În care? Există o trăsătură atât de esențială în mine pe care eu nu am examinat-o niciodată. Mereu alte perspective ale omului.”

Mai puțin cunoscut și popularizat comparativ cu alți scriitori români interbelici, Anton Holban dovedește prin acest roman o capacitate deosebită de analiză a naturii și relațiilor umane, analiză potențată de reflectoarele pe care le îndreaptă asupra timpului, vieții și morții pentru o cunoaștere de sine la nivel profund iar romanul “Ioana” merită un loc important în literatura română.